EVOLUŢIA KARATE-ULUI

Artele marţiale, sub o formă sau alta, au fost prezente în viaţa oamenilor din cele mai vechi timpuri. Nevoia de a-şi apăra familia şi avutul, desele conflicte şi războaie au dus la dezvoltarea unor tehnici şi strategii care aveau ca scop dominarea adversarilor şi asigurarea siguranţei personale. Deşi astăzi termenul de „arte marţiale” duce cu gândul la cele asiatice, preocupări în acest domeniu au existat pe toate continentele, un exemplu fiind tehnicile de arme ale cavalerilor din evul mediu european. Însă gradul cel mai mare de dezvoltare şi locul unde tehnicile de război au căpătat sensul de „artă” a fost continentul asiatic. Cu timpul, aceste tehnici au evoluat şi au devenit mai mult decât simple tehnici de „bătaie”, având rol în păstrarea sănătăţii şi căpătând valenţe spirituale.

Din punct de vedere istoric, primele atestări datează din jurul anului 520, când se spune că un călugăr indian pe nume Bodhidharma, care s-a stabilit la mânăstirea budistă Shaolin, observând lipsa de vigoare a călugărilor de aici le-a arătat acestora o serie de tehnici care să le fortifice corpul şi care să-i ajute să facă faţă lungilor perioade de meditaţie. Aceste exerciţii fizice, pe lângă întărirea sănătăţii ajutau călugărilor să se apere contra răufăcătorilor în lungile lor pelerinaje. De aici aceste tehnici s-au răspândit şi în restul Chinei şi al întregului continent asiatic, combinându-se cu diferitele forme locale de luptă, mai mult sau mai puţin evoluate şi dând naştere diferitelor stiluri şi sisteme.

Un alt punct important în apariţia şi evoluţia karate-ului a fost insula Okinawa, aflată între China şi Japonia, insulă care a constituit permanent subiect de dispută între cele două ţări, fiind cucerită când de una când de cealaltă. Datorită faptului că insula se afla sub o continuă ocupaţie iar locuitorii ei erau veşnic puşi în situaţia de a se apăra de asupritori, şi mai ales datorită faptului că localnicilor le fusese interzis portul armelor pentru a preîntâmpina eventualele revolte, au apărut o serie de forme de luptă cu mâna goală. Aceste sisteme au fost influenţate atât de tehnicile chinezeşti cât şi de cele japoneze. Astfel au apărut trei mari curente, Naha Te, Shuri Te şi Tomari Te, corespunzătore celor trei zone ale insulei. Primul care a unit şi codificat aceste tehnici a fost maestrul Gichin Funakoshi. El a perfecţionat tehnicile de atac şi apărare, punând bazele stilului Shotokan. Mai apoi, un elev al maestrului Funakoshi, şi anume Masutatsu Oyama, influenţat şi de formele de luptă chinezeşti şi coreene, a căutat o forma mai apropiata de lupta reala şi tehnici mai eficiente, a pus bazele stilului Kyokushin, stil caracterizat de un antrenament dur şi care presupunea o formă fizică remarcabilă. Dintre instructorii maestrului Oyama, unul anume s-a făcut remarcat prin eficienţa sa în luptă şi prin abilitatea sa deosebită de a ocoli atacul adversarului plasându-se în lateralul sau spatele acestuia. Este vorba despre Hydeiuki Ashihara, fondatorul stilului Ashihara Karate.